A Pocket Full of Clemsonite

June 15, 2008

“Duck Season” by Fernando Eimbcke

Aflu de la Mihai Fulger ca filmul “Lake Tahoe” a fost una dintre revelatiile festivalului de film TIFF de la Cluj. I-am dat credit si am cautat filmul de debut in lung-metraj al regizorului, Fernando Eimbcke. L-am gasit pe Netflix, iar acest review este urmarea vizionarii lui. Pe Youtube am mai vazut cateva scene din film, in principiu ar trebui sa apara alaturi de trailerul filmului, al carui link il gasiti mai sus.

Prima observatie ar fi ca asa ar fi aratat ultimul film al lui Bunuel, “Acest obscur obiect al dorintei”, daca ar fi fost facut din punctul de vedere al fiului celor doi parinti aflati intr-o “love-hate relationship”, fiu care traieste in plina epoca Xbox. Flama si prietenul sau, Moko, se pregatesc de o duminica plina de actiune video in jocul “Halo”, dupa ce mama primului pleaca de acasa, nu inainte de a verifica de cateva ori daca nu cumva este ceva in neregula in bucatarie.

Inceputul acestui film alb-negru, cu scene separate prin fade-out – fade-in, contine scene din mediul exterior: blocul (de tip “comunist”, de fapt de tip “development” – vezi blocul in care locuieste celebrul “taran din Spania”), dar mai cu seama liniile de inalta tensiune, unul dintre factorii principali a ceea ce va urma. Curentul care “se ia” ii forteaza pe cei doi baieti sa faca fata realitatii. Intai palid, apoi prin contactul cu personajele care reprezinta aceasta realitate. Fata din vecini, care vine la ei sa le foloseasca bucataria pentru a prepara o prajitura (nu o spune, insa este ziua ei, iar ai ei au uitat), are rolul de initiatoare a lui Moko in erotism, insa ajungem aici la o tema almodovariana (este vorba de baietelul gay). Biologul/etologul ratat care distribuie pizza, (insa si in aceasta profesie este ratat, intrucat ajunge in 30 minute si 11 secunde, deci pizza este gratuita), el insusi fan al fotbalului pe consola, ajunge emisarul unel revelatii: formatul alb-negru al imaginii filmului nu ne permite sa ne dam seama, insa Flama este roscat, iar el, cautand in albumul familial cu fotografii, ajunge sa descopere adevaratul tata al lui Flama.

Precum curentul, realitatea din film fluctueaza: nu/da/nu/da. Dupa trezirea din magia jocului video, ei descopera ca parintii lui Flama, in pragul despartirii, se cearta pe fiecare lucrusor, inclusiv pe vesela, dar si pe un tablou cu rate, pe care-l au din anul in care s-a nascut Flama. Poate se cearta chiar pentru Flama (desi, dupa cate intelegem mai tarziu, mama are motive serioase in a-l pastra). Realitatea paleste din nou cand lumea este servita (si sarbatorita sufla in lumanarile “tortului”) cu prajitura in sfarsit reusita, toata lumea se muta “cu un etaj mai sus”, din cauza unui anume ingredient minune al prajiturii. Un moment magic pentru mine l-a reprezentat transfigurarea clasicului experiment al lui Muzafer Sherif din psihologia sociala, in care contextul social a fost insotit nu de lumina pe un ecran, in intuneric, ci de ratele aparent miscandu-se pe tablou, in fata spectatorilor sub influenta prajiturii cu marijuana.
Prin mutarea din planul virtual al jocului in planul real a actiunii cu impuscaturi, baietii rezolva problema obiectelor disputate de catre parinti. Pizza man isi rezerva taierea nodului gordian al tabloului cu rate, el oricum mutandu-si realitatea de amploaiat mizer pe malul lacului din tablou.

Asa ca fiecare isi ia viata marunta, din afara consolei de jocuri, in propriile maini. Ultimul personaj, mama, asteapta pana in ultimul cadru al filmului, ascuns dupa genericul de final, ca sa-i prinda din urma pe ceilalti, porniti pe acest drum.

Asadar, din motive obiective, acest film se recomanda a fi vizionat pana la ultimul cadru, inclusiv genericul de final !!!

Advertisements

Blog at WordPress.com.