Unul din studenţii de la cursul de limba romană la o universitate de v2rf din state şi care stătuse vreo doi ani pe plaiurile mioritice, invăţase din zbor romana vorbită. Ca atare, dincolo de accent, vorbea destul de bine şi de pestriţ. Profesoara, amuzată de coloratura lingvistică a individului il lăsa in pace, ca să nu ii strice stilul. Intre timp, din Romania trebuia să vină o somitate care urma să ţină o prelegere. Profesoara, gandindu-se că tanărul va pune intrebări la finalul conferinţei, nu mai are incotro şi il abordează:
– Mark, să nu te superi, dar vezi, nu care cumva să te ridici in plen şi să spui una de-aia de-a ta cu „Bă, doamna profesoară, io n-am apucat să imi termin tema…”. Ştii, la noi „bă” nu prea e frumos…
Americanul, roşind pană in varful urechilor, se scuză explicand că la faţa locului, el aşa a auzit că vorbesc romanii.
– De acord, de acord, dar nu prea e adecvat dată fiind situaţia…
Din sală, unul, la fel de vorbitor de romană, sare in ajutorul profesoarei:
– Mark, are dreptate doamna profesoară, nu se foloseşte „bă”. Pentru femei se foloseşte „fă”!
– Mark, să nu te superi, dar vezi, nu care cumva să te ridici in plen şi să spui una de-aia de-a ta cu „Bă, doamna profesoară, io n-am apucat să imi termin tema…”. Ştii, la noi „bă” nu prea e frumos…
Americanul, roşind pană in varful urechilor, se scuză explicand că la faţa locului, el aşa a auzit că vorbesc romanii.
– De acord, de acord, dar nu prea e adecvat dată fiind situaţia…
Din sală, unul, la fel de vorbitor de romană, sare in ajutorul profesoarei:
– Mark, are dreptate doamna profesoară, nu se foloseşte „bă”. Pentru femei se foloseşte „fă”!
|
