A Pocket Full of Clemsonite

April 25, 2009

The Misfits Love Stories in Film (p1): Fatih Akin’s “Gegen Die Wand” / “Head-On”

This film is not only for the Depeche Mode fans. Nor is it only for punk rock fans, although Cahit, the main male character, is a big fan. I couldn’t exactly tell if this film has a specific target, although it comes from a very specific intercultural “metissage”. Namely, the director Fatih Akin is a member of the Turkish German minority he is trying to describe in this film (it’s an interesting phenomenon, there are millions of them, brought in as guest workers after WWII, and lately they are affecting even the mainstream German culture). We are introduced into the interference fringes between the traditional Turkish civilization and the offers and temptations of the host culture, the German one, a classic example of Western civilization. Maybe the best way to put this is in such a film, when something goes on, and from time to time, when the film becomes too tense, we chill out watching traditional Turkish singers on a boat on the Bosphorus strait.
Feelings and emotions of people will be charged with this ambiguous cultural load. As an example, Cahit, still grieving the loss of his wife, runs head-on with his car into a building. Saved from death, at the clinic he meets Sibel, who wants to launch herself head-on in the Western world. Her way of trying to convince her parents to let her do what she wants is to cut her wrists from time to time. Because it’s not working too well, she offers a deal to Cahit: to marry together. She’ll cook and clean for him and still will have her life of her own.
Then we’re stepping into the realm of things that are never what they look like. Cahit is not the prosperous businessman he pretends to be, the marriage isn’t what it is supposed to be, and we realize that in a painful shot of Sibel still wearing her wedding gown in the bar being picked up by a guy and leaving with him to his apartment. The only real thing is the ethnic food made by Sibel (and it really looks tasty, only if it wouldn’t go down the drain), very little else to keep these people hooked in the not so tight net of reality.
But it grows. So we understand how, in spite of both spouses’ trysts with other people (Cahit also has a hairstylist girlfriend), they are getting closer. To the extent of a tragic event. In the eve of the marriage being actually consummated (at least), they get to a bar where a guy, knowing Sibel’s ways, wants to pick her up; Cahit defends her and hits him with a heavy object, causing his death.
Now everything becomes real, but grim and extremely personal. Cahit will spend the next years in prison for murder. Sibel, in love, promises to wait for him. And in the meantime she goes to explore her Turkish heritage. Now the past gets back to her, and she falls rather deep. In a way, she is trying to level with Cahit, but it might also be more complex than that.
Not only on the societal level, but also in reality, they do meet. Some years later. Well, let’s just say that what was deemed to happen happens, but let’s also remember that we are in a film which doesn’t cater to Hollywood happy-end addicts. Each will have their own ways, and what they tried to escape, the Turkish culture, will actually become their environment of choice.
One can even wonder; is this some sort of protective cloth, as to not be tempted to make such sudden leaps into the unknown? Are these people “immunized” by now? Or are they just trying to avoid being hurt, after “coming of age”?
I definitely don’t have a definitive answer, but listen to the Oriental music, it’s beautiful. Perhaps that music tries to tell us something.
And maybe you will fall in love with this music and look for Fatih Akin’s great documentary about the Istanbul music, made right after this film.


September 1, 2008

Woody Allen in Spania: Vicky Cristina Barcelona

Filed under: cinema — Tags: , , , , , , , , — floreign @ 4:38 am
  • Dupa trei ani si aproape cinci luni de zile de cand ma aflu in SUA, iata, ieri a fost prima oara cand am calcat intr-un cinematograf. Asta dupa ce micutul cinematograf Carmike de $2 filmul din Clemsonul meu “natal” si-a dat obstescul sfarsit (nu m-a atras niciodata cu adevarat, unicul film pe care as fi vrut sa-l vad a fost Razboiul stelelor partea a treia, insa pesemne ca eram prea ocupat ori prea deprimat ca sa ma deranjez in timp util). Cinematograful Landmark din Atlanta are vreo opt sali, are popcorn  (in jur de 4-5 dolari cornetul, in functie de marime), suc si apa minerala (iar vreo 4-5 dolari, in functie de gusturi), plus, dupa cum am aflat dintr-un pliant, are si un program de cineclub cu filme independente si straine (adica non-americane), duminica dimineata la ora zece, de sapte ori pe an. Clubul prezinta in avanpremiera filme inainte de lansarea lor in America si fiecare vizionare este urmata de o discutie moderata de un profesor de studii cinematografice. Ma bate gandul sa ma inscriu, m-ar costa $89 cu discount pentru primul an, cam $13 per show, atata ca filmele nu sunt intotdeauna geniale.

Sa revin la subiect. Onoarea pe taram american i-am facut-o prima data unui regizor american, taman Woody Allen din titlu. Eram eu cam curios deja privitor la noile fapte de arme ale vechiului comic, si stiam ca trece printr-o perioada europeana. Asa ca am ajuns sa vad filmul lui spaniol, iata cateva imagini de la lansarea lui in Los Angeles: . De aceasta data, filmul nu a fost neaparat comedie (desi replici comice are cu prisosinta) si nici Woody Allen nu a aparut, nici macar in voice-over (desi prezenta i-am simtit-o, mai ales in secventa cu gazda binevoitoare ce-i destainuia lui Vicky franturi din dialogurile ei cu psihoterapeutul). De fapt constructia Allen-iana, bazata pe “bagajul anterior” al personajelor si pe mici intamplari care pot schimba destine, este la ea acasa in acest film. Iar in loc de muzica demna de “Radio Days” a aparut un cantecel pe spaniola care te introduce perfect in atmosfera filmului. Atmosfera dominata de arhitectura lui Antonio Gaudi, cea care le-a adunat si pe protagonistele noastre la Barcelona.

Avem asadar doua turiste americance, prietene, calatorind impreuna prin Spania. Bruneta Vicky, care urmeaza sa se casatoreasca cu un tip serios si cu o slujba bine platita in State, si blonda Cristina (Scarlet Johansson), care a acumulat deja cateva deceptii amoroase la activ, desi nu-i vine greu sa riste in dragoste. Ele urmeaza sa-si petreaca vara in Barcelona, locuind la o familie de americani de treaba, ceva mai in varsta. Gazda se ofera sa le arate cateva dintre atractiile orasului, atractii printre care, la un moment dat, se afla si o expozitie de pictura. Discret, apare in imagine si pictorul Juan Antonio (un Javier Bardem total de nerecunoscut dupa rolul din “No Country for Old Men”), despre care aflam o istorie incarcata, un scandal monden cu fosta sa sotie, unul dintre ei l-a amenintat pe celalalt cu cutitul. Imediat dupa aceea, fetele iau cina la restaurant, unde il remarca pe pictor. Pare-se ca ocheadele Cristinei sunt remarcate de catre acesta, asa ca urmeaza secventa pe care o vedeti in prezentarea de pe Youtube, in care Juan Antonio le invita la Oviedo, ca sa vada impreuna o sculptura care pe el personal il inspira (plus niste propuneri indecente, dintre care trebuie sa tinem minte: “we’ll make love”, “all three”). Vicky, care prefera siguranta, nici gand sa intre in joc (si aici mi-a amintit de barbatul ca si casatorit din Genunchiul Clarei a lui Eric Rohmer). Cristina insa ii strica jocul, asa ca ii vedem pe tustrei mergand cu avionul spre Oviedo. Acolo, blonda Cristina este foarte receptiva la avansurile si in general stilul de viata al artistului Juan Antonio, asa ca o vedem si dupa cina in camera lui (iarasi, atentie la expresia “a counter-intuitive relationship). Numai ca nu va cadea la cearsaf, sau mai degraba va cadea prea bine, cert este ca din cauza unei indigestii,ea nu va mai conta in restul week-endului in Oviedo.

Cum-necum, a doua zi Vicky isi petrece timpul impreuna cu Juan Antonio, chiar ii viziteaza tatal, un poet batran si nepublicat, un fel de geniu care decide ca lumea este nedemna de a beneficia de produsele creatiei sale (ceva gen Pasadia lui Matei Caragiale), care ii spune fiului ca inca are vise erotice cu fosta lui nevasta(!). Pe scurt, Vicky se descopera pe sine dezvaluindu-se treptat si renuntand la siguranta pana ce, dupa o seara cu muzica spaniola de chitara, ajunge in mod natural sa faca dragoste cu Juan Antonio (o adevarata relatie contra-intuitiva).  Si, in timp ce se infiripa legatura intre Cristina si Juan Antonio, o vedem pe Vicky ca nu mai raspunde la mesajele pasionate ale viitorului sau sot. Ajunge de fapt pana acolo incat sa fie tare incurcata cand acesta ii propune ca el sa mearga si el la Barcelona si sa se casatoreasca acolo, urmand ca ceremonia sa aiba loc tot in toamna, dupa program, la reintoarcerea in State.

Cristina se muta in final la Juan Antonio, care, ca orice artist, prefera sa aiba in preajma o femeie (citat aproximativ). Relatia evolueaza, intelegem pana si cate ceva din profunzimea, dar si fragilitatea relatiei sale cu fosta sotie: o iubire furtunoasa, careia se pare ca ii lipsea totusi un ingredient fundamental ca sa poata dura. La un moment dat insa, Juan Antonio o aduce in casa, pentru a locui in casa de oaspeti, pe fosta sa sotie (Penelope Cruz), dupa ce aceasta a incercat sa se sinucida.

De aici incolo avem mai multe directii. Pe de o parte declinul relatiei Cristina-Juan, pe de alta parte urcarea la orizont a fostei sotii a lui Juan, pe de o parte prin faptul ca o initiaza pe Cristina in arta fotografica, pe de alta parte ca incepe sa joace un rol activ in viata casei: cei doi soti se regasesc in pat, acum ca descopera faptul ca rolul jucat de Cristina ca zona-tampon este tocmai elementul care le lipsea relatiei lor ca sa poata dura, dar si o relatie intima intre cele doua femei.

Vicky ajunge la un moment dat sa-i spuna, cand se intalnesc intamplator, lui Juan Antonio, ca nu a uitat ce s-a intamplat intre ei, dar pe de alta parte nu pate refuza sosirea logodnicului la Barcelona (care descopera, cu uimire, cat de focoasa a devenit ea intre timp, prin contagiune de la pasiunea spaniola care pluteste in aer – scena cea mai hilara a intregului film, dupa mine). Cei patru ajung sa se si intalneasca, iar din intamplare (Juan Antonio vrea sa o mangaie cu piciorul pe sub masa pe Cristina, insa din greseala o mangaie pe Vicky) ajung iarasi sa vorbeasca despre ei, Vicky ii spune ca nu poate renunta la ceea ce are deja.

Inca un eveniment mai are loc: Vicky isi vede gazda sarutandu-se cu asociatul sotului ei, iar gazda o invita in oras ca sa-i explice ce se intampla de fapt. Astfel, relatia dintre cele doua femei de generatii diferite se adanceste. Femeia mai in varsta afla despre pasiunea ei pentru pictor, si nu intelege ce o retine ca sa dea frau liber iubirii sale.

Iarasi doua evenimente paralele. Pe de o parte, prejudecatile Cristinei inving, ea descopera astfel ca, desi se considera “open-minded”, nu poate suporta la nesfarsit situatia, si decide sa paraseasca tripleta, dupa un moment de deja-vu al sfarsitului relatiilor sale anterioare. Pe de alta parte avem casatoria lui Vicky cu logodnicul ei american, la care Cristina vine singura, Juan Antonio invocand un motiv oarecare pentru a lipsi.

Filmul este aproape gata: Cristina este libera, si afla cu stupoare despre cele intamplate pe cand ea bolea in camera ei de hotel, spunand ca s-ar fi dat cu placere la o parte, iar relatia lui Juan Antonio cu fosta sa sotie se termina iarasi intr-un mod destul de vocal. Vara se apropie de sfarsit, si totusi gazda ii mai ofera lui Vicky o ocazie de a se mai confrunta o data cu sansa vietii ei.

Las finalul nepovestit, intai pentru ca imi dau seama ca ar fi fost bine sa structurez mai bine povestea, dand mai putine detalii, iar apoi ca sa las o farama de libertate si de surpriza spectatorilor filmului, asta daca si cand va fi difuzat in Romania.

Ma pregatesc pentru Fatih Akin’s Edge of Heaven si pentru Brothers Coen’s Burn After Reading, asta insemnand urmatoarele doua saptamani la cinematograful Landmark din Atlanta. Si poate pentru cineclub, daca ma hotarasc sa ma inscriu.

Ma mai gandesc.

Create a free website or blog at WordPress.com.